Ne pregătim să plecăm în vacanță. De o săptămână de când am luat biletele de avion ne bombardează cu întrebări. Au 8 și 10 ani și sunt, de la an la an, tot mai prezenți și mai implicați în organizarea călătoriilor noastre. Vor să știe tot: ce culoare au oamenii de “acolo”, ce limbă vorbesc, ce animale o să vadă, ce o să mâncăm, oare cu ce copii o să se împrietenească, avem escală lungă sau scurtă…
Cea mai frumoasă declarație mi-a făcut-o cel mare iarna trecută: eram în tranzit într-un aeroport din Londra, mergeam în șir indian, fiecare cu valiza lui, când îl aud spunându-mi: Mama, mie chiar îmi place să mergem așa, prin lume! 🙂
Facem parte din acea categorie de părinți care și-au plimbat copiii prin lume din primele luni de viață. Unii ne-au considerat inconștienți, alții cool. Depinde de percepție. Noi așa am simțit că e bine. Și la fel am face dacă ar fi să o luăm de la început. Și nu, nu ne-am schimbat stilul de vacanțe, ci i-am integrat pe ei în modelul nostru de calătorii. Primele drumuri mai lungi le-am facut cu amândoi când aveau două luni. Au fost vacanțe cu mașina. Cu mașina plină…
La un an deja traversau Atlanticul. Niciodată nu au avut un program fix de masă sau de somn, așa că nu s-a pus vreodată problema că i-am scos din ritm, iar de acomodat, s-au acomodat extrem de repede oriunde am mers. Cu mâncarea am fost mai stricți cu cel mare. Când avea un an, am plecat în Republica Dominicană. Ne-am făcut provizii de borcănele cu mâncare bio din Germania, cât să ne țină tot sejurul. Aiurea… ghiciți cine mânca pizza în aeroportul din Santo Domingo, la plecare. Sigur vă este cunoscut textul cu regulile de la primul copil sunt mult mai relaxate la cel de-al doilea. Ei, bine, cel mic, la un an și jumătate, în Mexic fiind, a mâncat aproape cot la cot cu noi.
Ani buni am carat după noi cărucior, rucsac de copil și patul pliant. Au fost dăți când nici nu știam unde vom ajunge. Peste tot “piticii” au fost parte din experiențele noastre de calătorie. Ne-am suit cu căruciorul în barcă să nu ratăm o tură frumoasă de snorkeling, ne-am trezit cu ei pe un catamaran în mijlocul unei petreceri cu boxe generoase, au dormit pe plaja, la umbra cocotierilor, am înnoptat în desert, am trecut o graniță pe jos… O perioadă lungă baby phone-ul ne-a fost cel mai bun prieten, serile, când ei dormeau și noi ne relaxam la vreo terasă.
I-am lăsat să testeze mâncarea locală, își amintesc gusturi și fac deja comparații. De mici s-au jucat cu copii de toate națiile, unii i-au învățat să stea în mâini în piscină, de la alții au învățat diverse jocuri sau obiceiuri. Așa au început, de altfel, să îndrăgească și engleza. Acum, cel mare e pasionat de capitale și steaguri, iar cel mic încearcă să-i țină pasul. De la noi au prins pasiunea pentru snorkeling, de mai bine de 4 ani admirăm lumea subacvatică în echipă completă. Cel mare cere deja upgrade la diving. M-au învățat și ei ceva pe mine. Să-mi pun placa de snowboard și să-i însoțesc pe pârtie, așa cum pot…decât să stau să îngheț așteptându-i. Și tot ei m-au făcut să mănânc… fructe de mare. “Mama, nu știi ce pierzi!” 🙂
Ne completăm reciproc, funcționam ca o echipă. Și, recunosc, tare mândri suntem de cum se raportează, deja, la vârsta lor, la lume, la oameni, la obiceiuri, la noutăți. Vă dau doar un exemplu: în drumurile noastre ne-am confruntat cu diverse probleme de mediu, pe care am încercat să le explic pe înțelesul lor. Au fost foarte receptivi și au devenit mult mai responsabili. Cel mic este “sanitarul” plajelor, adună pungi și peturi din apă și de pe nisip iar cel mare este foarte atent la orice ține de protejarea animalelor.
Unde am vrut să ajung? Am citit diverse teorii ale psihologilor care se bat cap în cap: tabăra celor care susțin că cei mici nu trebuie scoși din mediul pe care îl cunosc pentru că schimbările le afectează sănătatea mentală. Și tabăra opusă, a specialiștilor care încurajează părinții să-și ia copiii în călătorii pentru că aceste experiențe le stimulează curiozitatea, creativitatea, empatia și flexibilitatea cognitivă. Nu am aprofundat niciuna dintre cele două teorii, dar, uitându-mă în urmă, nu fac decât să-mi doresc să mergem la fel înainte. Copiii chiar au nevoie să înțeleagă cât mai multe din lumea în care trăim. Nu credeți?
Raluca, mamă de Marc & Alec
About Author
