Habar n-avem, când am decis să mergem în Oman, că peste 80% din suprafaţa ţării este deşert sau semideşert. Sunt 4 deşerturi pe teritoriul sultanatului, care se întind pe mai mult de 250.000 km2. Cel mai mare şi cel mai important este Rub’ al Khali, datorită rezervelor uriaşe de petrol şi gaze. Celelalte trei sunt Bawshar Sands, Ramlat Tawq şi Sharqiya Sands. Fiecare, atractiv în felul său.
Noi l-am ales pe cel din urmă: Sharqiya Sands, cunoscut drept Wahiba Sands, după numele celui mai numeros trib de beduini care locuieşte aici. Iniţial am vrut să stăm peste noapte într-unul dintre camp-urile dintre dune. A fost şi principalul motiv pentru care am închiriat maşină 4×4. Trebuie să precizez, călătoria noastră a fost în prima jumătate a lunii iulie, extrasezon în Oman şi una dintre lunile fierbinţi din regiune. Puţine camp-uri sunt deschise vara în deşert. Cel pe care îl alesesem, era deschis. Dar chiar proprietarii ne-au sfătuit să ajungem după ora 16.00, spunându-ne că aerul condiţionat funcţionează doar seara, de la 8. Au fost foarte amabili localnicii cu care am ţinut legătura. Am renunţat la cazare de teama temperaturilor, dar am păstrat turul prin deşert pe care îl stabilisem tot cu ei. 1 oră de safari costă 25 OMR, iar 2 ore, 35 OMR – adică 65, respectiv 90 euro. Preţul este pe maşină, cel puţin acum, în extrasezon. Înainte să depăn experienţa noastră absolut fabuloasă, vreau să vă spun pe scurt ce e cu deşertul asta şi de ce l-am ales fix pe el.
WAHIBA SANDS…
👉 Se intinde pe 12.500 de km pătraţi, în estul ţării
👉 Ajungi în 3 ore cu maşina din Muscat şi cam în 2 ore din Sur. Iar drumurile sunt excelente
👉 Este format, în mare, din dune longitudinale, înalte de până la 100 de metri
👉 Peisajul este SF. Sunt dune în mişcare, ce îşi schimbă forma în funcţie de vânt. În medie cam cu 10 metri îşi modifică poziţia în fiecare an, lucru care face imposibilă trasarea unor drumuri permanente. Oamenii locului urmează nişte trasee imaginare şi au propriile repere după care se ghidează. De asemenea, munţii de nisip îşi schimbă culorile în funcţie de lumină (de la bej deschis, la auriu, ocru, portocaliu şi chiar nuanţe mai închise de arămiu)
👉 Este singurul deşert din lume care conţine toate cele 20 de tipuri de dune documentate, până acum, de cercetători. De altfel, Wahiba Sands este un loc cu o valoare ştiinţifică importantă, pe care oamenii de ştiinţă continuă să-l ţină sub observaţie. Periodic, au loc expediţii ştiinţifice, după ce, în 1986, cercetătorii Societăţii Regale de Geografie din Marea Britanie au constatat diversitatea florei şi faunei din acest deşert. Printre dunele din Wahiba Sands au fost descoperite 16.000 de specii de nevertebrate, 200 de specii de mamifere, păsări şi reptile şi 150 de specii de floră native
👉 Aproximativ 3000 de beduini duc în continuare o viaţă nomadă tradiţională printre aceste dune. Fac parte din mai multe triburi: Al-Amr, Al-Bu-Isa, Hikman, Hishm, Janaba şi Al Wahiba (sau Yal Wahiba) cel care a dat şi numele deşertului
👉 Wahiba Sands este cel mai popular deşert din Oman. Aici există diverse variante de cazare în camp-uri tradiţionale sau mai pretenţioase. De asemenea, turiştii dornici de aventură pot face plimbări pe cămile, safari pe dune, hiking ori sandboarding
👉 Perioada cea mai bună pentru cazare şi activităţi este între octombrie şi mai, când temperaturile sunt mai blânde. Atenţie, însă, sunt şi cele mai aglomerate luni. Vara, peste deşert se aşterne liniştea. Pentru noi, asta a constituit un avantaj. Ai senzaţia că toată întinderea de nisip îţi aparţine. 2 maşini am mai întâlnit printre dune, în rest infinitul ondulat pare virgin în toate imaginile pe care le-am surprins
👉 Pe lângă cazarea în tabere organizate, camparea (“wild camping”) este permisă peste tot. Am citit experienţele unor călători temerari care au avut la ei cort şi provizii şi au înnoptat printre dune, savurând apusul şi răsăritul în marea de nisip. Este o aventură realizabilă exclusiv în timpul sezonului şi recomandată doar cunoscătorilor sau celor însoţiţi de un ghid local. Şi o informaţie preţioasă pe care am aflat-o şi consider util să o împărtăşesc: nu campaţi lângă zonele cu vegetaţie, sunt locurile unde se ascund scorpionii şi şerpii, în general
👉 Traversarea deşertului este şi ea realizabilă: agenţiile locale organizează expediţii de traversat dunele până la ocean. Teoretic, orice şofer experimentat, cu maşină 4×4, se poate aventura prin deşert. Este recomandat să pornească la drum cel puţin două maşini echipate corespunzător şi cu provizii de apă şi mâncare pentru câteva zile. Dar localnicii, martori la diverse incidente şi acţiuni de recuperare, recomandă prundenţă, mai ales vara, când traficul este mult redus şi sunt foarte mici şansele să te găsească cineva, dacă ai nevoie de ajutor. Trebuie să ţineţi cont că semnalul la telefon este foarte slab, iar pe suprafeţe întinse lipseşte complet
Cu mare parte dintre aceste informaţii însuşite, iată-ne stabilind, prin whatsapp, întâlnirea cu şoferul şi ghidul nostru, Ahmed. Sunt mai multe “porţi” de intrare în Wahiba Sands. Noi urma să pornim din Bidiyah. Veneam de la Ras al Jinz, rezervaţia de ţestoase aflată în cel mai estic punct al Peninsulei Arabice. Cam 2 ore am făcut pe drum. În jur de 9 am ajuns la locul de întâlnire. Erau deja aproape 30 de grade. Am parcat maşina noastră şi ne-am urcat în Nissan-ul lui Ahmed, mai obişnuită să călărească cele mai înalte dune.
Deşertul îşi face simţită prezenţa încă de pe autostradă, iar în oraş, pe străzi, e şi mai mult nisip. Croşetăm mai multe străduţe până când depăşim şi ultimele case şi intrăm în marea de nisip. Încă este un drum vizibil. De-o parte şi de alta, dunele par să se apropie de noi, pe măsură ce înaintăm. Din loc în loc, sunt spaţii amenajate cu apă pentru cămile. Oprim de două ori în dreptul unor corturi de beduini, dar nu-i găsim acasă, aşa că ne continuăm drumul.
Îmi trece prin minte că mi-ar plăcea ca la prânz să mâncăm ceva local şi îl întrebăm pe Ahmed ce ne recomandă în apropiere. Ne spune că beduinii nu au vreo reţetă specială şi că peste tot în zonă se găteşte mâncarea tradiţională omaneză. Ne resemnăm şi îmi schimb punctul de interes spre geam, unde peisajul este tot mai spectaculos. Trec cam 2 minute de linişte şi Ahmed îl întreabă pe Alex dacă nu vrem să mâncăm la el acasă, cu familia lui. Ne-am blocat pe moment, am spus că nu vrem să deranjăm, dar a insistat spunând că este plăcerea lui. Am acceptat. Şi-a sunat soţia şi, bănuim, i-a trasmis că vor avea musafiri la masă. Mai avusesem contact cu ospitalitatea localnicilor, dar această întâmplare chiar ne-a impresionat. Povestesc pe larg, puţin mai târziu.
Revin la traseu. Mergem de vreo 20 de minute prin deşert, încerc să filmez pe geam, dar nu sunt mulţumită de rezultat. Îmi stă pe limbă să cer prima pauză de poze, dar nu apuc. Ahmed trage de volan şi se îndreaptă spre un munte de nisip. Urcăm în diagonală pe un traseu reglat din mers. Ne lipim de spătare şi copiilor le lucesc ochii de bucurie. În vârful dunei, Ahmed ne scrutează pe toţi dintr-o privire, să ne vadă reacţiile. Pare mulţumit. Probabil urma să ne întrebe dacă vrem o pauză, dar i-o iau înainte şi spun că e musai să ies să filmez. Suntem pe o coamă de nisip, la o înălţime considerabilă, deasupra unei tabere pustii. Priveliştea bate orice explicaţie a lui Ahmed aşa că mă retrag cu gopro-ul într-o mână şi cu aparatul foto atârnat de gât.
Pare că suntem singuri în marea de nisip. E cald, dar nu sufocant. După câteva minute, ne regrupăm în maşină. Primesc locul din faţă, ca să pot filma. Ne punem centurile şi începem să călărim dunele. Atât a aşteptat Ahmed, să vadă că ne place. S-a jucat frumos cu adrenalina noastră.
Plusez şi eu, pentru că nu pot să nu rămân cu aceste imagini. Deschid geamul, ca să filmez din mers. Aerul condiţionat se predă brusc în faţa celor peste 35 de grade deja (apropo, decentă temperatura faţă de ce ne aşteptam). Baieţii comentează puţin, după care uită de mine. Pare că nu a mai trecut nimeni prin aceste locuri. De fapt, pe tot traseul nostru, ne-am intersectat cu două maşini.
Nuanţele nisipului se schimbă periodic, în funcţie de jocul norilor. Traversăm diverse tipuri de dune, peisajul se modifică şi el. Trecem prin zone cu ceva vegetaţie specifică, întâlnim cămile sălbatice şi ne oprim la unul dintre cele mai cunoscute camp-uri din deşert. Facem o mulţime de poze, povestim, râdem şi ne abatem de câteva ori de la traseu.
Două ore ar fi trebuit să dureze aventura noastră în Wahiba Sands. Depăşim timpul. În drum spre casa lui Ahmed, mai facem o oprire, la una dintre oazele de curmali. O comoară pentru beduini.
După prânz, ajungem în sat. Curtea lui Ahmed are porţile larg deschise. Ne întâmpină soţia şi cei 5 copii. Pe drum, m-am tot gândit cum o să fie această întâlnire, să nu fim stângaci sau să încălcăm vreo regulă, fără să ştim. Cu atâta naturaleţe ne primesc, încât tot stresul meu se evaporă. În spatele curţii, îmi atrag atenţia curmalele puse la uscat. Mândru, Ahmed ne spune că este recolta de dimineaţă, culeasă din cei doi palmieri din spatele casei. Ocazie cu care gustăm, în premieră, curmale crude, direct din copac.
Suntem invitaţi în casă. Intrăm într-un living spaţios, mobilat simplu, în stil tradiţional. Ne spălăm pe mâini şi ne aşezăm pe canapeaua joasă care înconjoară jumătate din cameră. Facem cunoştinţă. Mezinul are în jur de 3 ani şi este, de departe, ştrengarul familiei. Soţia şi ceilalţi copii sunt curioşi, dar rezervaţi. Ăsta micul însă caută să atragă atenţia cu orice preţ. Ahmed ne povesteşte despre toţi. Dar pare cel mai mândru de talentul fiicei celei mari. Aduce un album plin cu desene şi schiţe stil manga, pe care îl răsfoim împreună, până la ultima filă. În paralel, pe covorul din faţa canapelei se întinde faţa de masă. Fetele aduc două sticle de sucuri, o cană mare cu apă proaspătă, farfurii şi tacâmuri din plastic aurii. Sucurile şi tacâmurile fuseseră cumpărate special pentru noi… Primim o tavă uriaşă cu machboos (o reţetă tradiţională cu orez, mirodenii locale şi carne de miel), un platou cu carne preparată diferit şi un castron cu salată. Mâncarea ne-ar fi ajuns cu siguranţă tuturor, însă Ahmed şi cu ai lui ne urează poftă bună şi se retrag. Nu e chip să-i convingem să stea cu noi. Mâncăm pe săturate şi nu dovedim decât jumătate din cantitatea din faţa noastră. Cu greu îi convingem că totul a fost delicios, dar mult prea mult…
Înainte să plecăm ne strângem cu toţii pentru o poză de grup. O amintire care ne este tare dragă.
Ahmed refuză să accepte bani pentru mâncare. Ne spune că a fost plăcerea lui şi a familiei lui să ne invite la masă. Pentru el a fost o zi normală de muncă, pentru noi, o experienţă pe care am arhivat-o undeva sus în topul preferatelor. Dacă drumurile vă duc în Oman şi vă gândiţi la o tură prin deşert, vi-l recomand cu încredere pe Ahmed. Îmi scrieţi şi vă pun în legătură. În funcţie de timpul pe care îl aveţi la dispoziţie vă poate organiza ceva personalizat.
Atât despre experienţa noastră în Wahiba Sands. A fost primul episod din călătoria în această ţară, dar revin, curând, cu informaţii complete şi cu alte poveşti. Sultanatul Oman este o destinaţie care ne-a depăşit mult aşteptările.
O porţie de inspiraţie pentru altfel de vacanţe, găsiţi în experienţele noastre de călătorie, pe care le puteţi citi AICI.