Nu mai este un secret pentru cei care ne cunosc sau ne urmăresc că, în fiecare călătorie, căutam să trăim cât mai multe experienţe autentice, să descoperim lumea şi dincolo de poleiala zonelor turistice, să interacţionăm cu localnici, să le cunoaştem obiceiurile şi poveştile. Aşa şi anul acesta, când am revenit în Mexic după 10 ani.
Pe Manuel nu ni l-a recomandat nimeni. L-am descoperit întâmplător căutând pe net o cazare “altfel” în peninsula Yucatan. Am găsit un anunţ de închiriere pentru o cabană modestă, într-un sat din jungla Maya, la graniţa dintre statele Quintana Roo şi Yucatan. M-a atras din primul moment citind că este într-un sanctuar de salvare a animalelor sălbatice în pericol de dispariţie. Anunţul era însoţit de o scurtă prezentare a gazdelor: Manuel şi Maria. Aşa am aflat că urma să stăm într-o cabană construită exclusiv de ei, de-a lungul mai multor ani, că vom experimenta reţete tradiţionale mayaşe şi vom putea participa la activităţile din gospodărie, cot la cot cu membrii familiei. A fost nevoie de un singur schimb de priviri cu Alex ca să finalizez rezervarea. Ca în fiecare călătorie, m-am apucat să caut informaţii… multe informaţii şi review-uri despre viitoarele noastre gazde. Şi am descoperit o poveste fabuloasă despre un om simplu care s-a dedicat protejării naturii – natura din proximitate: jungla cu ale ei specii de vietăţi şi plante rare sau pe cale de dispariţie. Printre alte activităţi, Manuel are două proiecte de suflet – conservarea orhideelor sălbatice şi a albinelor Melipona. Voi detalia mai jos, căci este fascinant. Dar altceva m-a cucerit aşa de la distanţă. Viitoarea noastră gazdă construia o “şcoală” ca să le predea copiilor din comunitate lecţii despre natură, cu siguranţă una dintre materiile cele mai importante pentru generaţiile viitoare. Tot ce am descoperit de la distanţă despre aceşti oameni m-a făcut să număr zilele rămase până aveam să-i cunosc. Întotdeauna luăm la noi mici suveniruri româneşti sau daruri, în special pentru copiii din comunităţile în care ajungem. De data aceasta am făcut o economie zdravană la hainele noastre şi am umplut bagajul cu diverse obiecte pe care le-am considerat utile pentru “şcoala naturii”: lanterne de cap, lupe, binocluri, pixuri biodegradabile şi o hartă a lumii.
NUEVO DURANGO, COMUNITATEA MAYAŞĂ DIN JUNGLĂ, LA GRANIŢA DINTRE STATELE QUINTANA ROO ŞI YUCATAN
Puţin peste 70 de kilometri aveam de făcut din Tulum până acasă la Don Manuel, în satul Nuevo Durango. Drumul până la Coba este lat şi destul de circulat. Apoi se îngustează şi se pierde în pustiu. Pădurea deasă de o parte şi de cealaltă este încadrată de o bordură simetrică de flori sălbatice galben intens. Din loc în loc sunt indicatoare “atenţie trec pume”. Kilometri întregi se succed în acest decor.
Al treilea sat pe dreapta este destinaţia noastră. Sanctuarul lui Manuel “UMA Nojoch Keej” este chiar la intrare. Parcăm maşina în faţa casei. Ne întâmpină Maria, soţia lui. El nu se întorsese încă de la muncă. Ne conduce la cabana din lemn unde vom locui pentru următoarele 2 zile. Trecem pe lângă turma de căprioare, principalele animale salvate şi îngrijite aici în sanctuar. Căsuţa de oaspeţi este simplă, dar extrem de primitoare. Totul este lucrat manual din lemn de diverse esenţe. Uşa de la intrare se deschide trăgând de o sfoară care declanşează mecanismul pe interior. Iar clanţele sunt nişte beţe cioplite. Copiii au fost fascinaţi. La parter avem o bucătărie utilată cu tot ce este necesar şi o masă cu tabureţi din trunchiuri de copaci. La etaj, dormitorul, cu două paturi mari din bambus, cu plase de ţânţari şi o baie mică.
Am dat o tură prin sat înainte să se întunece. Când ne-am întors ne-a întâmpinat Manuel, care venise între timp de la treabă. Obosit, dar cu zâmbetul pe buze şi cu o sclipire în ochi care nu i-a dispărut niciun moment cât am petrecut împreună. El, dornic să afle mai multe despre colţul de lume din care veneam, noi şi mai curioşi să-l cunoaştem şi să-i ascultăm poveştile. Comunicarea ne-a jucat puţin feste. Manuel vorbea doar spaniola (pe lângă limba mayaşă). Am avut noroc cu doi tineri francezi care îşi luaseră un an sabatic şi locuiau la familia Trinidad pe termen nelimitat. Primele conversaţii prin ei le-am purtat. Apoi ne-am dezlănţuit într-o spaniolă corcită, spre deliciul lui Manuel care învata în paralel cuvinte asemanatoare în română. Cu mâhnire ne-a povestit că limba maya nu se predă la şcoală şi va pieri pentru că toţi copiii din comunitate acum vorbesc spaniola.
Cina am luat-o împreună cu familia Trinidad şi cu cei doi tineri din Franţa. Tacos cu diverse umpluturi, suc de hibiscus şi prăjituri tradiţionale. Pentru Manuel nu există masă de seară fără cafea, mult mai slabă decât cea de dimineaţă, dar nu lipseşte niciodată.
Nu sunt magazine alimentare în zonă, cu atât mai puţin restaurante. De câteva ori pe zi, apar nişte prăvălii pe roţi, improvizate în portbagajele unor maşini. Anunţuri stridente la megafoane sparg Iiniştea satului. Oamenii ies din curţi şi se aşează la coada formată ad hoc.
În prima seară, după ce s-a întunecat, gazdele au încins un foc uriaş în faţa curţii, într-o groapă săpată cam la jumătate de metru în pământ. Urma să asistăm la prepararea unei reţete tradiţionale cu o tehnică de gătit mexicană, folosită în special în comunităţile mayaşe: “pibil”. Două ore am povestit în jurul focului până a fost gata jarul. Manuel a adus o oală înaltă în care erau pregătite o raţă şi diverse legume. A aşezat oala pe jar, a încropit un schelet din lemne şi a acoperit cu pământ şi cu frunze de palmier. Totul rămâne aşa până dimineaţă. Un fel de slow cooker autohton, cu un rezultat absolut delicios.
A doua zi când ne-am trezit curtea era deja animată. Manuel cocea pe plită nişte ardei mici verzi, „muy picante”, după cum aveam să aflăm. Iar Maria pregătise deja aluatul pentru tortillas. Băieţii s-au străduit pe rând să deprindă mişcările profesioniste de modelare a “pitei”. De cele mai multe ori rezultatul a stârnit simultan grimase şi hohote de râs.
După micul dejun, Manuel le-a arătat copiilor cum se macină hrana pentru animale. Lui Alec, fiului nostru cel mare, i-a fost încredinţată maceta. Nu-şi mai încăpea în piele de mândrie. Aşa echipaţi am plecat la drum. Era tura zilnică de hrănire a animalelor.
PE URMELE ORHIDEELOR SĂLBATICE ŞI ALE ALBINELOR MELIPONA
Ca mai toţi membrii comunităţii, averea lui Manuel este jungla. Aproape 10 hectare de pădure deasă aparţin familiei sale. Cea mai mare suprafaţă este undeva la jumătate de kilometru de sat. Am plecat pe jos, pe marginea şoselei pustii. Ne-au însoţit câţiva ulii ce zburau în cerc, deasupra capetelor noastre.
Am mers conduşi de Manuel pe cărarea imaginară din junglă. Din loc în loc dădeam peste ţarcuri cu păsări sau animale domestice, pe care Manuel le creştea ca să-şi hrănească familia: găini, curcani, vaci şi porci. Ţarcurile păsărilor erau din plasă dublă, ermetic închise, ca să nu poată fi rupte de animalele sălbatice. Jaguarii în special le produc cele mai multe pagube. De curând unul le mâncase o pasăre din sanctuar, iar vecinilor doi câini. Am aflat de la Manuel ca nici jaguarii, nici pumele nu atacă oamenii, însă jaguarii sunt mai tupeişti şi fac mai multe pagube în rândul animalelor de casă.
Nu exagerez cu nimic dacă spun că Manuel este o enciclopedie locală. V-am pomenit la început că a pus pe picioare un proiect de conservare a orhideelor sălbatice. Ne-a mărturisit că este una dintre marile sale pasiuni. Cum şi mie îmi plac mult şi sunt încântată să le admir în mediul lor natural ori de câte ori am ocazia, Manuel ne-a condus într-o grădină improvizată tot în inima pădurii. Aici creşte şi înmulţeşte zeci de orhidee din cele 12 specii răspândite în zonă. Deşi este o plantă protejată, comerţul ilegal cu orhidee este o practică frecventa în Mexic. Sunt conştientă că astfel de mici proiecte de conservare nu rezolvă problema în ansamblu, dar aduc un pic de speranţă şi un dram de conştiinţă generaţiilor viitoare. Ne-a povestit cu atâta pasiune despre toate tipurile de orhidee, chiar ne-a dus să ne arate un exemplar dintr-o specie mai rară, care ne privea de sus, din vârful unui copac. Vă imaginaţi că discuţia l-a prins şi pe Alex, dacă s-a chinuit să înalţe drona ca să filmeze floarea de aproape. Nu vă mai spun că s-a bucurat ca un copil de imaginile obţinute.
Despre albinele Melipona am citit prima dată când am documentat un articol despre revoltele sociale din Madagascar declanşate de hoţii care jefuiau plantaţiile de vanilie în perioada în care păstăile urmau să se coacă. Aşa am aflat că aceste albine fără ac sunt singurele care polenizează natural orhideea de vanilie. În lipsa lor, polenizarea acestei flori se face artificial, manual, o muncă de sisif care saltă, evident, preţul acestei mirodenii atât de apreciate.
Albinele Melipona sunt originare din pădurile tropicale ale Americii Centrale. Sunt printre cele mai vechi şi mai valoroase specii de albine din lume, însă din cauza schimbărilor climatice, a pesticidelor şi a defrişărilor masive sunt în pericol de extincţie. Istoria civilizaţiei mayaşe este strâns legată de cea a acestor insecte. Mayaşii le divinizau şi le dedicau ritualuri speciale deoarece le considerau deţinatoare ale unor puteri mistice. În plus, despre mierea albinelor Melipona se spune că are proprietăţi deosebite. A fost folosită pe scară largă de vracii mayaşi pentru tratarea mai multor afecţiuni şi este şi astăzi des întâlnită în medicina tradiţională.
Pe lângă proprietăţile speciale ale mierii sale, albina Melipona reprezintă o verigă vitală în protejarea ecosistemului. Dispariţia ei ca specie ar reprezenta un dezastru pentru mediul înconjurător şi, implicit, pentru viaţă de zi cu zi a localnicilor. Cu toate acestea sunt din ce în ce mai puţini crescători de Melipona, apicultorii preferând albinele africane, mult mai productive.
Este principalul motiv pentru care Manuel s-a dedicat protejarii şi înmulţirii albinelor Melipona. În sanctuar, dar şi în pădure are stupi cu diverse subspecii ale acestor albine fără ac. Ar vorbi ore întregi despre ele. Ne-a răspuns cu răbdare la fiecare întrebare. Am aflat ce diferenţe majore sunt între Melipona şi albinele europene sau africane, atât în privinţa aspectului fizic, cât şi în ceea ce priveşte construirea şi organizarea stupului. Mierea produsă de albinele Melipona are un gust diferit faţă de cea clasică, este mult mai aromată, însă producţia este mult mai mică. Aici am aflat că sunt specii de Melipona care abia produc câteva zeci de mililitri de miere pe an.
Lecţia despre albinele Melipona ne-a uns pe suflet. Nici prin cap nu mi-a trecut că vom avea ocazia să studiem pe viu aceste insecte şi că vom afla atât de multe lucruri.
ŞCOALA NATURII DIN CURTEA LUI DON MANUEL
Căprioarele cu coada albă sunt printre cele mai expuse animale în partea aceasta a junglei şi numărul lor a scăzut considerabil de-a lungul ultimilor ani. Sunt vânate deopotrivă de oameni, dar şi de jaguari, fiind principala lor hrană din sălbăticie. Protejarea şi înmulţirea căprioarelor este activitatea de bază a sanctuarului. De altfel numele “Nojoch Keej” sugereaza acest lucru: keej în limba maya înseamnă căprioară.
Alte câteva specii sunt în atenţia lui Manuel: curcanul ocelat, paca – o rozătoare nocturnă, crax rubra (great curassow) – o pasăre neagră cu creasta din pene cârlionţate, dar şi legendara şi spectaculoasa pasăre Toh. Despre oceloţi, jaguari şi pume am auzit numai poveşti. Numărul lor a scăzut în ultimii ani tot din cauza vânătorii. Pentru că teritoriul li s-a redus considerabil, iar hrana este mai greu de găsit, jaguarii vin din ce în ce mai aproape de locuinţele oamenilor şi le ucid animalele din curţi. (cam ca la noi cu urşii). Contrar legendelor, nici jaguarii şi nici pumele nu atacă oamenii, mai degrabă îi evită.
Cu gura căscată au absorbit băieţii noştri toate poveştile despre animalele locului, dar şi pe cele despre copacii şi plantele din junglă. De departe cel mai spectaculos arbore este Ceiba, cu al sau trunchi uriaş, plin de spini. Am aflat că este un pom sacru pentru mayaşi. Cu secole în urmă, civilizația Maya venera acest copac grandios pe care îl considera arborele vieţii, un simbol al prosperităţii şi al vieţii veşnice. Oamenii construiau sate întregi în jurul unui Ceiba, crezând cu tărie că le oferă protecţie şi succes. Şi în zilele noastre Ceiba şi-a păstrat un loc important în cultura comunităţii.
Fiul cel mare al lui Manuel ne-a povestit o mulţime de lucruri fascinante despre plantele din junglă. Curtea sanctuarului este ca o grădina botanică. Fiecare copac are alături o plăcuţă cu numele speciei. Aşa am aflat de exemplu că arborele numit “boob” în limba mayaşă produce o răşină care ajută la cicatrizarea rănilor. Am văzut în realitate cum arată orhideea de vanilie, am aflat care sunt frunzele comestibile folosite la împachetarea bucăţilor de carne în reţetele pibil, am descoperit care este hrana preferată a căprioarelor, am mirosit tufele cu mirodenii locale şi am studiat cuiburi de termite.
V-am spus deja ca aflasem dinainte să venim că viitoarea noastră gazdă construia o încăpere unde să le “predea” copiilor din comunitate lecţii despre natură. Mărturisesc că m-au impresionat tare imaginile postate de o americancă ce îl cunoscuse pe Manuel în 2019. Atunci “escuela de la naturaleza” mai avea mult până să fie finalizată. Noi am găsit-o gata. O camera simplă, primitoare, cu bănci de lemn şi cu pereţii decoraţi cu afişe despre vietăţile din junglă care au nevoie de protecţie ca să nu dispară. Pozele sunt însoţite de informaţii succinte despre fiecare specie în parte, scrise în 3 limbi – engleză, spaniolă şi în limba mayaşă. Manuel îi învaţă pe cei mici tainele junglei, le vorbeşte despre plantele din jurul lor, îi invaţă să îngrijească şi să respecte animalele, să protejeze ce au moştenit din străbuni. Sunt şi adulţi din comunitate care asistă la orele lui Manuel, dar şi grupuri de turişti care ajung în zonă.
Cele două zile au trecut rapid în compania acestei familii minunate. Cu ce aşteptări am venit? Clar a fost cea mai râvnită parte a vacanţei noastre. Îmi propusesem să facem mult mai multe lucruri – citisem despre peşterile cu coborâre în rapel şi despre cenotele deloc turistice ascunse în această parte a junglei. N-am apucat, dar este un semn că vom reveni la noii noştri prieteni din Nuevo Durango.
Am scris mult, ştiu. Sunt încă sub efectul energiei pozitive dobândite aici. Îmi este foarte clar, avem nevoie de mulţi Manuel pentru ca planeta noastră să nu se deterioreze într-un ritm atât de agresiv.
Scriu şi citesc zilnic despre strategii globale de protejare a mediului, despre efectele schimbărilor climatice şi proiecţiile sumbre în privinţa viitorului. Memorandumuri, negocieri diplomatice, ameninţări, deadline-uri amânate la nesfârşit. Ce senzaţie însă să găseşti exemple de oameni simpli care chiar fac pentru că aşa simt că este bine, din pasiune şi dragoste pentru ce au moştenit şi din convingere că asta trebuie să lase mai departe. O formă de autoconservare pentru ei şi pentru comunităţile cărora le aparţin. Suntem datori să-i respectăm, să-i protejăm şi să-i ajutăm.
Prieteni ai naturii din Jungla Maya, a fost o onoare să vă cunoaştem!
*** Povestea video a sanctuarului Nojoch Keej, o gasiti aici
*** Completăm constant experienţele noastre de călătorie din diverse colţuri ale lumii, AICI
*** Imagini video din călătoriile noastre încărcăm periodic pe canalul nostru de YouTube @DailyEscape_stories
Călătorii inspirate tuturor! 🌏💚