Insula florilor. Și a romului. O insulă verde și vibrantă. Cam aglomerată și obositoare când vii din boemele insule Guadeloupe. Dar fascinantă și provocatoare. A fost nevoie să treacă suficient timp să mi se așeze amintirile din acest loc, ca să pot avea o imagine cât de cât obiectivă asupra experiențelor noastre aici. Vizitată după Guadeloupe, pentru noi Martinica n-a avut, la început, nici sare, nici piper. Ne-a plăcut atât de mult în arhipelagul vecin încât permanent am făcut comparații. Dacă am mai repeta experiența, cu siguranță, am inversa ordinea. Martinica este mai europeană, mai aglomerată și mai puțin autentică decât Guada, dar are locuri interesante pe care, uitându-mă în urmă, ne-a făcut plăcere să le descoperim.
* Martinica, pe scurt
* Administrative: transfer, mașină și cazare
* Cele mai frumoase plaje
* Ținutul vulcanului Pelee și urmele lăsate
* Zoo pe cel mai vechi domeniu colonial de pe insulă
* Capitala mondială a romului
* La pas, prin Fort de France
MARTINICA, PE SCURT
* Este o insulă din Marea Caraibilor. Face parte din Antilele Mici și este situată între Dominica și St Lucia
*Aproape 400.000 de locuitori trăiesc pe insulă
* Este teritoriu francez (DOM – departament de peste mări al Franței), una dintre extremitățile exotice ale Uniunii Europeane . Ca cetățean UE poți călători aici doar cu buletinul
* Limba oficială este, evident, franceza, dar se vorbesc și creola, engleza, spaniola
* 2/3 din teritoriul insulei sunt zone protejate. Martinica, de altfel, înseamnă Insula Florilor
* Insula are 3 etichete UNESCO: în 2020, Martinica a fost inclusă în patrimoniul mondial pentru bune practici în salvarea yolei (yawl), o barcă tradițională, din 2021 insula a primit statutul de rezervație a biosferei, iar în 2023, vulcanul Pelee și lanțul Pitons du Nord au intrat în patrimoniul UNESCO
*Coasta de vest a insulei este scăldată de Marea Caraibilor, iar cea estică de apele Atlanticului
*Clima este tropicală cu două anotimpuri – sezonul uscat din decembrie până în aprilie și sezonul ploios mai – noiembrie
*Insula este împărțită în două părți complet diferite: sudul (sud-vestul) este raiul plajelor, iar jumătatea de nord este dominată de munți împăduriți. Fiecare parte are nevoie de propria prognoză meteo
*Inchirierea unei mașini este cea mai bună soluție ca să te plimbi pe insulă. Nu vă bazați pe transportul public – nu ajută. Taxiurile sunt scumpe, iar servicii de ridesharing nu există.
*Martinica este cunoscută drept capitala mondială a romului
ADMINISTRATIVE: TRANSFER, MAȘINĂ ȘI CAZARE
Așadar, am ajuns în Martinica la jumătatea lunii ianuarie, în continuare călătoriei noastre în Guadeloupe. Ambele insule sunt teritorii franceze, cu zboruri frecvente și convenabile de la Paris, așa că am ales să aterizăm în Pointe a Pitre (Guadelupa) și să ne întoarcem din Fort de France, capitala Martinicăi.
Transferul între insule l-am făcut cu feribotul. Un drum de 5 ore pe care nici nu-l simti, așa te fură peisajul. Biletul a costat în jur de 70 de euro de persoană.
Mașină am închiriat prin aceeași companie ca în Guadeloupe, condiții similare: 30-40 euro/zi, depozit 700-1000 euro, depinde cum negociezi. Ai nevoie de mașină dacă vrei să te miști pe insulă, transportul în comun nu este grozav.
Plecarea noastră a fost din scurt, în plin sezon și am avut puține opțiuni de cazare. Ne-am orientat spre zona Les Trois-Ilets.
Am ales un apartament dintr-o o vilă cocoțată pe un deal deasupra mării, înconjurată de o pajiște imensă. Să vezi atâta verde în fața ochilor și așa un spațiu aerisit pe o insulă aglomerată, este o ofertă de nerefuzat. Domaine de L’Anse Ramier a fost casa noastră pentru 5 nopți. Bonus, am primit o mică plajă privată la capătul unui drum de 500 de metri, ce cobora prin pădurea din fața casei.
Un loc foarte plăcut pentru cafeaua de dimineață și pentru serile în care ne trăgeam sufletul, după diverse trasee.
CELE MAI FRUMOASE PLAJE
Sudul insulei e raiul plajelor cu nisip în nuanțe diverse – de la alb coral, la negrul vulcanic. Cele mai multe, destul de aglomerate. Iată pe care le-am descoperit noi si ne-au plăcut.
Încep cu Grande Anse des Salines. Situată la capătul peninsulei Sainte-Anne, în sud-estul Martinicăi, este una dintre cele mai faimoase plaje din Antilele Mici și este considerată printre cele mai frumoase din Caraibe. Decorul este într-adevăr magic. Aproape doi kilometri de nisip auriu cu zonă generoasă de umbră naturală.
Ca o curiozitate, pâlcurile de cocotieri care răsar din frunzișul des al pădurii de pe margine, deși par, nu sunt de-ai locului. Au fost plantați prin anii 50 când insula a fost deschisă turismului, ca să ofere vizitatorilor imaginea clasică a unei plaje tropicale.
Farmecul locului este completat de micile baruri și restaurante aflate în planul doi, de-a lungul plajei. Și un alt atuu, fiind o plajă întinsă, există loc suficient cât să ai un pic de intimitate, chiar și în zilele foarte aglomerate.
Din păcate, plaja des Salines este tot mai îngustă, de la an la an. Din ce am citit, marea mușcă consistent din nisip, un fenomen accentuat în toată peninsula Sainte-Anne, una dintre cele mai vechi zone geologice din Martinica.
Numele plajei se trage de la L’Etang des Salines, o lagună ce se întinde pe 97 de hectare și care ascunde un ecosistem complex si extrem de valoros, protejat la nivel național.
Da, ne-a plăcut Grande Anse des Salines, își merită renumele și drumul ca să o vezi.
În topul preferatelor mele, în sud vestul insulei sunt însă două plaje mici, dar mai autentice, din punctul meu de vedere: Anse Dufour și Anse Noire. Aș putea să le numesc siameze la cât de apropiate sunt – le desparte o limbă stâncoasă de lava vulcanică. Ce le face speciale? Ei bine, una are nisip auriu și cealaltă, negru. O curiozitate geologică, spun specialiștii, care vorbesc despre inversarea reliefului într-un context vulcanic. Rocile vulcanice din jurul celor două plaje nu se erodează în același mod. Iată de ce nisipul de pe Anse Dufour este alb – el provine din eroziunea scoicilor și a coralilor. Spre deosebire de nisipul negru de pe plaja vecină, care este 100% vulcanic.
Ambele plaje sunt printre cele mai bune locuri de snorkeling și diving de pe insulă. Anse Dufour, sora blondă, are, aproape de țărm, o zonă generoasă acoperită cu iarbă de mare, extrem de atractivă pentru țestoasele marine verzi. De altfel, sunt principala atracție de aici. De multe ori, locul devine extrem de înghesuit. Plaja se învecinează cu un sat de pescari, ale căror case sunt chiar în buza nisipului. Bărcile lor colorate fac parte din farmecul acestei plaje, iar turiștii norocoși pot asista la ritualul tradițional de pescuit.
Trei minute mai sus și 136 de trepte mai jos, te întâmpină un cu totul alt peisaj: nisip negru și vegetație bogată. Anse Noire, o plaja la fel de mică, dar complet diferită de sora ei. Paleta cromatică o face să pară mai sălbatică și mai misterioasă. Nu atrage așa mulți turiști, dar mie mi-a plăcut tare. Cât timp copiii au încins un concurs de sărituri de pe ponton cu niște puști de vârste apropiate, noi am mai băgat o tură de snorkeling pe lângă pereții de lavă. Spectacol și la suprafață, dar și sub apă.
Pe plajă există câteva hamace, un mic chioșc de unde se pot închiria caiace, paddle board-uri și echipament de snorkeling. De asemenea, câteva bungalouri pentru cei care vor să petreacă timp în mijlocul naturii, în acest decor. Nu e pentru oricine, mie mi-ar fi plăcut…
Anse Dufour și Anse Noire fac parte din cantonul Les Anses D’Arlet și nu sunt nici pe departe cele mai renumite plaje de aici. Trei golfuri principale se află în această regiune din sudul coastei caraibiene a Martinicăi: Grande Anse, Anse D’Arlet (“Plage du Bourg”) și Petite Anse.
Grande Anse d’Arlet este o plajă lungă, cu nisip alb și apă turcoaz, un loc foarte popular și pentru că este ferit de valuri și curenți puternici. Este și o zonă bună de snorkeling – cele mai frumoase stele de mare le-am văzut aici, Plaja este ușor accesibilă direct de pe șoseaua principală și are multe terase și restaurante și chiar o zonă mică cu șezlonguri pentru amatori. Iar apusul este splendid, merită să te prindă aici.
Anse D’Arlet sau “Plaja Orașului” este unul dintre cele mai fotografiate locuri de pe insulă si, cu siguranță, unul dintre simbolurile ei. Imaginea de pe pontonul încadrat de apă turcoaz si nisip alb, având în față o biserică, este sinonimă cu Martinica. Vestita construcție este biserica catolică Saint Henri ce are, de asemenea, o istorie interesantă. Construită în a doua jumătate a secolului al 17-lea, biserica cu clopotniță din lemn a fost distrusă în mai multe rânduri de uragane, fiind ulterior reconstruită în diverse stiluri. Ultima data a fost refăcută în 2012.
Revenind la plajă, se află chiar în centrul orașului și are în planul secund, pe lângă faimoasa biserică, un șir de case colorate, în stil creol, iar pe fundal, dealuri împădurite. Sunt zone de umbra naturală, apa este calmă, fară curenți, iar atmosfera teraselor din zonă este antrenantă. Peisaje și vibe pe măsură într-un loc care, într-adevăr, merită descoperit. Singurul lucru neplăcut ar fi lipsa locurilor de parcare, e o întreagă aventură să găsești unde să lași mașina. Nu doar aici, ci mai pe toată insula.
Ținând drumul spre sud, ajungi la Petite Anse. Noi nu am mai avut timp să oprim. Dar nici nu ne-a convins că ar merita. Pentru cine are timp, am citit că în zonă sunt niște izvoare cu apă termală, undeva la poalele Morne Jacqueline.
Tot în sud, mai sunt câteva plaje interesante, pe lângă care am trecut sau la care am oprit foarte scurt. Ne doream sa stăm puțin pe Anse Diamant, dar am prins vânt și valuri puternice și nu ne-am putut bucura de această plajă frumoasă care poartă numele stâncii faimoase din apropiere.
În Saint Luce însă, într-o altă zi, am nimerit pe o plajă simpatică – Anse Mabouya. Nu e prea turistică, poate de aceea ne-a și plăcut așa mult. Umbră naturală, liniște (noi am fost în timpul săptămânii – am auzit că în weekenduri se cam încing gratare aici), intrare lină în apă, fără curenți. Aici am descoperit și un restaurant interesant, chiar pe malul mării, la care ne-am oprit la plecare – Perle Bleue – a fost o surpriză plăcută.
Dacă în sud, Anse Noire e singura plajă cu nisip negru, în nordul insulei, dominat de vulcanul Pelee, toate sunt așa. Cele mai apreciate plaje din această zonă sunt Anse Couleuvre și Anse Ceron. Noi nu am ajuns la ele, ploaia ne-a stricat planurile în ziua în care am pornit în partea aceasta a insulei. După amiază, când s-a mai limpezit cerul, ne-am plimbat puțin pe plaja centrală din Saint Pierre, ne-a plăcut și ne-am oprit puțin la Plage des Raisiniers, iar apusul ne-a prins la o terasă pe Anse Carbet.
Revenind la traseul din sudul insulei vreau să vă povestesc puțin despre Le Rocher du Diamant, Diamond Rock – Stânca Diamantului, adică – un bolovan ce răsare din mare, undeva la 3 km de coasta Martinicăi. O insula mică de origine vulcanică, nelocuită, înaltă de 175 de metri si cu un diametru de 1,5 km. Are forma unui diamant șlefuit, iar pelicula de sare depusă pe ea o face să strălucească în soare, aidoma unei pietre prețioase. Acum stânca este cunoscută în special de scafandri, fiind unul dintre cele mai spectaculoase locuri de diving din Martinica. Și de biologi, pentru că a devenit un sanctuar al păsărilor și singurul loc unde trăiește o specie de șarpe endemică în Martinica.
Faima acestei stânci vine însă din istorie. Poziția sa strategică în canalul St.Lucia a transformat-o într-o miză importantă în timpul războaielor napoleoniene, fiind aprig disputată de britanici și francezi. Marina Militară Britanică a capturat stânca în timpul uneia dintre aceste confruntări, a botezat-o HMS Diamond Rock și i-a instalat șase tunuri în vârf. Un singur an a fost teritoriu britanic, apoi a fost recucerită de francezi, dar se spune că, pentru marinarii militari britanici, Le Rocher du Diamant a rămas un simbol.
În apropierea orașului Le Diamant, la Anse Caffard, 15 statui impunatoare te fac să te abați de la drum. Memorialul Cap 110 este un omagiu adus victimelor sclaviei și totodată un reper important pentru trecutul Martinicăi. Istoria insulei este strâns legată de comerțul triunghiular cu sclavi. Deportarea a mii de sclavi în insulele din Caraibe a dus la pierderea multor vieți. Unii au murit de foame, de sete sau din cauza modului barbar în care erau tratați. Alții au pierit în urma unor naufragii, bărcile improvizate cu care erau transportați, nefăcând față drumului. Într-o noapte de august 1830, o navă clandestină care transporta sclavi africani a lovit stâncile de pe coasta orașului Le Diamant. 214 oameni au pierit atunci.
Memorialul Cap110 a fost ridicat în locul tragediei în 1998, la 150 de ani de la abolirea sclaviei. Cele 15 statui, așezate în formă de triunghi, sunt opera lui Laurent Valere, un artist local. Fiecare statuie are o înalțime de 2,5 m și o greutate de 4 tone. Busturile sunt făcute din beton armat alb, iar postura și trasăturile lor exprimă disperarea și tristețea. Sunt albe pentru că este culoarea locală pentru doliu. Multă simbolistică în acești câțiva metri pătrați. Statuile sunt îndreptate cu fața spre mare și sunt poziționate la 110 grade spre Golful Guineei, de unde se presupune că ar fi venit barca cu sclavi. Tulburător acest loc.
ȚINUTUL VULCANULUI PELEE ȘI URMELE LĂSATE
Nordul insulei Martinica este complet diferit de partea sudică – mă refer la relief, la climă, dar și la experiențe. Această parte a insulei merită și ea descoperită, separat, pe îndelete. Ar fi trebuit să luam în calcul o cazare și în nord. Asta a fost marea noastră greșeală.
Nordul este acoperit de păduri tropicale și dominat de Mount Pelee, un vulcan activ, care acum 120 de ani a ucis 30.000 de oameni și a distrus complet cel mai mare oraș al insulei. Plouă foarte des aici, plafonul de nori este jos, iar când nu sunt nori, e ceață. Ferestrele de cer limpede sunt rare, de obicei până în prânz. Este o reală provocare să pornești pe unul dintre traseele care duc spre crater. Aveam și noi în plan, dar vremea ne-a dat programul peste cap. Oricum ar fi trebuit să pornim în ascensiune înainte de răsărit, ca să avem parte de ceva vizibilitate. Și pentru asta ar fi trebuit să fim cazați în zonă. Cei care vin special să cucerească muntele Pelee, sunt pregătiți să aștepte și câteva zile fereastra potrivită de vreme ca să-și realizeze visul. Este unul dintre traseele cele mai râvnite de iubitorii de munte. Cu atât mai mult cu cât, anul acesta, vulcanul Pelee a fost inclus în patrimoniul UNESCO.
Urâtă vreme am avut în ziua pe care noi am dedicat-o turului prin nordul insulei. Am plecat din sud într-o dimineață însorită de primăvară târzie și, două ore mai târziu, ne-am trezit într-un peisaj cenușiu cu reprize dense de ploaie. Nici măcar traseul spre Les Gorges de la Falaise – un canion spectaculos cu o cascada la final – nu am reușit să-l facem – din cauza ploii fusese închis. Am fost obligați să ne reconfigurăm traseul pe la poalele lui Pelee.
Pelée este vulcanul care a provocat cele mai multe decese la nivel mondial în secolul trecut. A intrat în istorie cu erupția devastatoare din 1902 care a distrus complet orașul Saint Pierre, capitala de atunci a insulei. Orașul supranumit Parisul din Caraibe s-a transformat, în 3 minute, în Pompeiul secolului XX. Aproape 30 de mii de oameni au pierit pe loc.
Urmele dezastrului sunt vizibile și azi. Zidurile cenușii, ruinele fostului oraș, dar și memorialul ridicat la poalele vulcanului păstreză vie povestea unuia dintre cele mai mari dezastre naturale din istorie.
Memorialul Frank Perret dedicat efectelor devastatoare ale erupției vulcanului Pelee din 1902 dezvăluie perspectiva umană, culturală, a tragediei printr-o expoziție de obiecte originale, recuperate dintre ruinele acoperite cu lavă – unele deformate, altelele parțial topite sau lipite. Fiecare spune câte o poveste, însă imaginea simbol este clopotul din bronz al Bisericii St Etienne du Centre, topit și strivit parțial. Cu siguranță, Memorialul Frank Perret merită văzut. Dacă vă întrebați cine a fost Frank Perret, am fost și eu curioasă – a fost un inginer american pasionat de vulcanologie, un pionier în domeniul studierii marilor erupții vulcanice, care a cercetat mai bine de 10 ani erupția vulcanului din Martinica, a ajutat la dezgroparea rămășițelor orașului și a fost creatorul primului muzeu dedicat tragicului moment. Biletul de intrare costă 8 euro pentru adulți și 6 euro pentru copii.
Apăsător și trecutul acestui loc și vremea pe care am prins-o noi aici. Cu toate astea, orașul și împrejurimile sunt interesante de descoperit. Aici am mâncat și de prânz, la un restaurant mic, local, deasupra pieței centrale. Ne-am făcut siesta pe faleză și am pornit înapoi spre casă.
ZOO PE CEL MAI VECHI DOMENIU COLONIAL DE PE INSULĂ
A stat ploaia, așa că am oprit la grădina zoologică care se află fix pe coastă, între Saint Pierre și Carbet. După surpriza extrem de plăcută cu parcul zoo din Guadeloupe, amenajat în mijlocul junglei, am citit cu atenție și interes recomandările similare de aici. Zoo din Martinica este un loc cu totul și cu totul spectaculos. Este amenajat pe cel mai vechi domeniu de pe insulă – Habitation Latouche, ridicată în 1643, în stil colonial. Înconjurată de plantații de tutun, cacao și trestie de zahar, cu fabrică de zahar și distilerie proprii, domeniu Latouche era un reper pe insulă înainte de 1902. Erupția devastatoare a vulcanului Pelee l-a distrus aproape în totalitate. Au fost salvate câteva ruine pe care o echipă de grădinari și peisagiști le-au integrat atât de armonios în proiectul de reamenajare a domeniului, transformat în parc zoo din 2014.
Astăzi, zidurile fostei fabrici de zahăr, moara de apă, colibele sclavilor și alte frânturi salvate de pe vechiul domeniu colonial sunt îmbrăcate în vegetație tropicală, iar animalele au spații extinse și ingenios amenajate printre sere și grădini exotice răspândite pe cele 4 hectare. Despre animale nu detaliez foarte mult, las pozele să vorbească. Cert este că, după două ore, am plecat de aici cu zâmbetul pe buze chiar și eu care nu sunt fan al grădinilor zoologice clasice. Intrarea în parc costă 17,5 euro pentru adulți și 12 euro pentru copii.
Cum am spus puțin mai sus, apusul ne-a prins la o terasă pe plaja Carbet. Apoi am pornit pe drumul șerpuit și extrem de aglomerat spre colțul opus al insulei.
Deși insula nu e mare, drumurile, multe pe serpentine, sunt obositoare, iar în zona capitalei și a principalelor orașe traficul este sufocant.
CAPITALA MONDIALĂ A ROMULUI
Nu poți să vii în Martinica, patria romului, fără să te plimbi printr-o plantație de trestie de zahar, ori fără să vizitezi vreo distilerie și să deguști sortimentele locale de rom. Căci romul local este unic și faimos în toată lumea. Ce îl diferențiază de alte tipuri de rom? În Martinica romul este făcut din trestie de zahar proaspăt presată, nu din melasă. Trestia este cultivată pe sol vulcanic bogat în minerale, iar băutură se lasă la maturat în butoaie din stejar francez. Evident că afli despre fiecare producător local că are propriile secrete care cresc valoarea licorii. Dacă ești pasionat, nu poți decât să-ți faci propria impresie, testând cât mai mult 😊. Cum romul este parte din cultura insulei, se organizează tururi speciale pe la distilerii, există chiar și o rută a romului. 14 distilerii sunt în Martinica. Noi ne planificasem să vizităm trei dintre ele, în final am ajuns la două.
În sud, Trois Rivieres este cea mai veche distilerie de pe insulă. A fost înființată în 1660, cu plantații de trestie de zahăr pe sute de hectare, undeva la periferia orașului Sainte Luce. Trois Rivieres a rămas un nume internațional puternic, deși fabrica nu mai funcționează, iar brandul a fost preluat de distileria “La Mauny” din vecinătate. Domeniul și fabrica transformată în muzeu se pot vizita și sunt chiar interesante. Iar din magazinul de la intrare se pot cumpăra cadouri inspirate, într-o gama extinsă de dimensiuni.
Pe coasta de est ne-am oprit în Sainte Marie, acasă la faimosul rom St James. Născut în Saint Pierre, orașul de la poalele vulcanului Pelee, în 1765, romul St James ar fi fost creat după o rețetă unică, superioară tuturor celor existente până atunci. Regele Louis al XV-lea a autorizat exportul băuturii în New England. Ca să fie mai ușor de comercializat, romul a primit un nume cu rezonanță anglo-saxonă – St. James. O sută de ani mai târziu, noul proprietar al distileriei înregistrează marca și noul ei ambalaj – sticla pătrată, ușor de transportat. A devenit o băutură foarte populară, apreciată și premiată. Erupția lui Pelee a distrus parțial plantațiile și fabrica St James. Toată producția a fost mutată pe coasta de est, în Sainte Marie, aici unde se află și astăzi. La inaugurarea noii locații, în 1974, a participat și Jacques Chirac, premierul Franței de la acea vreme.
În timp, pe domeniul St James a fost înființat un muzeul despre istoria romului în Martinica, iar pe plantațiile ce se întind pe 300 de hectare circulă acum un tren care-i plimbă pe turiștii prin lanurile de trestie și printre pâlcurile de bananieri.
E bine de știut că trenul circulă în prima parte a zilei, iar traseul, cu ghid, durează 30-45 de minute. Biletul costă 5 euro. Ne încadrasem în timp, vremea nu ne-a lăsat însă să ne bucurăm de această experiență.
LA PAS PRIN FORT DE FRANCE
Ultima zi am dedicat-o capitalei Fort de France, un oraș-furnicar, principalul port aerian și maritim. Fort de France a devenit capitală cu drepturi depline din 1902, după erupția vulcanului Pelee care a distrus complet fosta capitală economică, Saint Pierre. Inițial orașul se numea Fort Royal. A fost și el aproape distrus de un cutremur devastator, în 1839. Din 1848 primește numele de Fort de France, odată cu înființarea celei de-a doua Republici Franceze. De altfel, urme istorice întâlnești peste tot în Fort de France.
Fortul Saint Louis, în stil Vauban, vechi de aproape 400 de ani, este simbolul și una dintre principalele atracții ale orașului. Sunt anumite zone care pot fi vizitate pentru că este încă baza navală franceză funcțională. Zonele publice din interior se vizitează doar cu ghid și numai între anumite ore.
În imediata apropiere, se află parcul central – La Savane. Poziționat lângă faleză, este locul unde se ține carnavalul, în fiecare an. De asemenea, este renumit pentru statuia împărătesei Josephine, soția lui Napoleon, născută aici, pe insulă, într-o familie de coloniști.
În ultimii ani, a atras și mai mulți turiști după ce, în 1991, statuia a fost decapitată de localnicii care o consideră susținătoare a sclaviei. Monumentul nu a mai fost restaurat. Din contra, a fost complet vandalizat în urma protestelor antirasiale din 2020. Noi i-am mai găsit doar soclul.
Am coborât pe pomenadă spre centrul vechi și ne-am plimbat pe străduțele dispuse rectangular din inima vibrantă a orașului. Nu aveam cum să ratăm Catedrala St Louis, înaltă de aproape 60 de metri. A fost construită pe structură metalică cu beton armat și fontă ca să reziste la eventuale catastrofe naturale. O bijuterie arhitecturală în stil neo-gotic la exterior și bizantin la interior, realizată după planurile arhitectului Pierre Henri Picq.
Același arhitect semnează și proiectul Bibliotecii Schoelcher, clădirea vedetă din Fort de France – un mix de stiluri bizantin, egiptean, occidental clasic și art nouveau. O bijuterie aflată pe Bulevardul Libertății. A fost construită în 1887 pentru a găzdui cele peste 10.000 de cărți donate de Victor Schoelcher om politic, scriitor și jurnalist francez, reprezentant de frunte al mișcării aboliționiste. Schoelcher a avut un rol important în abolirea sclaviei în Franța. Și-a cedat colecția de cărți Consiliului General din Martinica, punând condiția ca la ea să aibă acces, cu prioritate, foștii sclavi.
Mă opresc și trag linie: Martinica e o destinație interesantă. Și mă bucur că am reușit până la urmă să pun cap la cap momentele petrecute aici.
👉 Completăm constant experienţele noastre de călătorie din diverse colţuri ale lumii, AICI
👉 Imagini video din călătoriile noastre încărcăm periodic pe canalul nostru de YouTube @DailyEscape_stories
Călătorii inspirate tuturor! 🌏💚