Watumbatu este una dintre cele mai vechi şi mai conservatoare comunităţi din Zanzibar. Membrii tribului locuiesc în zona de nord, pe insula Tumbatu, a treia insulă populată din arhipelag. Nu sunt peisajele fermecătoare de pe insula principală, care ne hipnotizează pe toţi. Dar am avut parte de o experienţă 100% autentică. Exact ce am căutat. Dar să o iau cu începutul…
Nefiind zonă turistică, am apelat la un ghid local ca să ajungem aici. A fost singura excursie pe care am rezervat-o de acasă, după o documentare de câteva zile. Am folosit platforma Afriktrip, pe care am descoperit-o recent – un start-up de travel, cu oferte interesante şi preţuri decente în multe destinaţii de pe continentul African. Am mers cu un ghid privat de la o agenţie locală. Am plătit 244 de dolari pentru toti 4, jumătate faţă de celelalte oferte primite. Plata am făcut-o online, iar cu ghidul nostru am ţinut legătura pe whatsapp.
Când am citit că pe insulă eşti primit doar dacă îşi dă acceptul „şeful satului”, adică cel mai în vârstă localnic din comunitate, vă spun sincer, am fost convinsă că este doar o strategie de marketing. Apoi am primit o listă cu câteva indicaţii despre cum trebuie să fim îmbrăcaţi şi cum să ne comportăm odată ajunşi acolo. Este complet interzis să te afişezi în costum de baie. Femeile trebuie să poarte pantaloni lungi sau fustă/rochie care să le acopere genunchii, să aibă umerii acoperiţi, chiar şi un şal pe cap. Ghidul ne-a povestit ulterior că nu doar turiştii trebuie să ceară voie ca să păşească pe insula Tumbatu, ci oricine, inclusiv ceilalţi locuitori ai arhipelagului.
Deşi se află la 2 kilometri de insula principală, sunt mulţi localnici din Tumbatu care nu şi-au părăsit niciodată satul. Membrii comunităţii Watumbatu sunt percepuţi ca retraşi şi deloc sociabili.
Şi insula în sine, deşi aproape, este izolată de o barieră de corali. În timpul refluxului accesul este greoi şi necesită un ocol considerabil.
Drumul la dus a fost o aventură în sine. Am plecat cu o barca mică pescărească şi ne-a prins o ploaie zdravănă. Ne-am panicat puţin când ne-am trezit ascunşi sub o prelată în bătaia valurilor. Cam jumătate de zi am petrecut-o între reprize de soare şi nori scuturaţi. Am reuşit totuşi să ne ţinem de drum şi de program.
Locuitorii din Tumbatu trăiesc din pescuit. Sunt recunoscuţi drept cei mai iscusiţi pescari din arhipelag. O ciudăţenie mi s-a părut că ei nu mănâncă peşte, aproape tot ce prind vând în piaţa din Mkokotoni, cea mai apropiată de pe insula principală. Mare parte din zi însă o petrec pe mare în bărcile lor tradiţionale – dhow – şi cu scule rudimentare.
Am oprit şi noi câteva minute lângă barca unui pescar şi l-am privit cum mânuia capcana împletită, pe care o scufunda şi o dirija în speranţa unei capturi bogate. Apoi ne-am îndreptat către insulă. Barca ne-a lăsat la câţiva metri de mal, într-o zonă stâncoasă, complet sălbatică. Primii localnici care ne-au ieşit în cale au fost nişte copii. Unul dintre ei ducea mândru o sfoară pe care erau înşiraţi mai mulţi peşti proaspăt prinşi.
Conform cutumei, orice străin care păşeşte pe insula Tumbatu trebuie să treacă mai întâi pe la cel mai în vârstă membru al comunităţii. Încolo ne-am îndreptat şi noi. Trebuia să-l salutăm şi să semnăm în condica de oaspeţi. Interesant obicei, care maschează, probabil, o evidenţă a banilor care revin comunităţii din valoarea excursiei. Un lucru extraordinar, de altfel, ca o parte din sumă să ajungă la oamenii locului.
Tare pitoresc personajul din faţa noastră, îmbrăcat tradiţional şi cu privire blajină, dar iscoditoare. Soţia i-a fost alături pe toată durata vizitei noastre. Senzaţia a fost că „prima doamnă” (chiar aşa ne-a fost prezentată) era, de fapt, mâna forte a comunităţii. Cred ca nu am stat mai mult de 10 minute, timp în care ne-am prezentat, am repetat nişte urări în dialectul local, am semnat în caietul de oaspeţi şi am făcut câteva poze pe fugă. Interesant moment, sigur nu-l vom uita prea curând.
Ne aflam în satul Jongowe, una dintre cele două localităţi ale insulei Tumbatu. Nu există niciun fel de infrastructură, doar un singur drum de pământ care leagă cele două sate. Nu sunt maşini, nici scutere, doar câteva biciclete. Dar insula se laudă cu cea mai veche construcţie de piatră din regiune, ridicată în secolul al XI-lea. Şi cu nişte baobabi de peste 900 de ani. Păcat de natura spectaculoasă, căci insula e plină de gunoaie…
Tribul Watumbatu e una dintre primele comunităţi din Zanzibar. Acum numără în jur de 20.000 de membri. N-aş fi zis. Mulţi copii am întâlnit. Foarte curioşi, probabil şi pentru că n-au văzut prea mulţi străini de vârsta lor venind pe insulă. I-au studiat atent pe băieţi şi ne-au însoţit mare parte din tur. Şcoala din sat este identică cu cele de pe insula Unguja. Însă stilul de viaţă al localnicilor este mult mai primitiv. Mulţi dintre ei trăiesc încă în colibe de pământ sau din piatră de coral, în care pare că nu ai loc să stai în picioare şi îşi petrec ziua pe jos, în ţărână. Din loc în loc au început să răsară şi construcţii din beton. De departea cea mai semeaţă e locuinţa, încă neterminată, a unui băştinaş care a revenit acasă după mai mulţi ani petrecuţi în Statele Unite. Lucrase chiar la Casa Albă, în timpul administraţiei Obama. Evident, aici, acasă, e vedetă locală.
De curând, a ajuns şi curentul electric. A fost tras de pe insula principală printr-o conducă pe fundul oceanului. Există şi un proiect de panouri solare, realizat cu ajutorul unei organizaţii de voluntari.
Puţin sociabili şi reticenţi la nou, oamenii de aici se ghidează după propriile reguli şi cutume, din care nu lipsesc vracii şi practicanţii de voodoo. Dreptatea se face în „piaţa publică”, la judecata comunităţii.
În centrul satului este o construcţie din beton, care seamănă cu o hală neterminată. Aici au loc toate adunările comunităţii. Oamenii se strâng când îi convoacă liderul lor, fie pentru procesiuni religioase, fie pentru decizii importante sau ca să-i judece pe cei acuzaţi de nesupunere ori de încălcarea regulilor tribului. Tot aici, în plen, sunt pedepsiţi copiii care au făcut năzbâtii sau care au creat probleme la şcoală. Când sunt chemaţi, membrii comunităţii sunt obligaţi să fie prezenţi. Vin şi cei care lucrează pe alte insule şi chiar pe continent. Am înţeles că şi indisciplina este sancţionată.
Nu pot să nu vă povestesc şi cel mai amuzant moment al excursiei. Fiind cu copiii, ne-am interesat de la bun început dacă în preţ este inclus şi prânzul sau dacă ne putem opri pe drum undeva să mâncăm. Tururile cu grupuri mari de turişti includ, de obicei, fructe, snacksuri şi apă. În oferta noastră individuală nu apărea decât apa. Cum îi ştiu pe ai mei „răi de foame”, nu am vrut să riscăm. În răspunsul primit pe mail mi s-a confirmat că ni se poate asigura masa de prânz şi m-am liniştit. Acum, terminasem turul satului şi nu prea îmi dădeam seama unde am fi putut mânca. Înainte să apucăm să întrebăm, ghidul ne spune că ne aşteaptă barca să ne ducă la masă, pe partea cealaltă a insulei, pe o plajă. Am înconjurat insula şi ne-am apropiat într-adevăr de o plajă plină cu colibe din stuf. Barca a oprit undeva lângă. Până să ne dumirim şi să ni se deruleze scenariile în minte, omul a sărit din barcă şi a întins o rogojină pe mal. „Căpitanul” l-a urmat cu două găleţi, din care a scos oale şi caserole pline cu mâncare, o sacoşă cu fructe proaspete, farfurii din carton. Şi, iată prânzul nostru – un picnic în cel mai autentic stil african.
Ne-a surprins un pic, ce să zic… Noroc că ne adaptăm uşor, am experimentat multe prin călătoriile noastre. Am depăşit repede momentul printr-o criză de râs. Dacă sunteţi curioşi, meniul conţinea ton prăjit, tocăniţă din caracatiţă, cu un fel de terci dintr-un soi de orez, mango, portocale şi banane. Căutând din priviri nişte tacâmuri prin pungile răsturnate, mi s-a transmis zâmbind că vom mânca „african style”. Mda, aşa am făcut. Şi nu, nu ne-a fost rău – toată lumea ne-a întrebat asta. Am apreciat faptul că s-au chinuit să ne asigure prânzul. Poate nişte precizări iniţiale ar fi fost totuşi utile.
Dacă aveţi în plan o excursie pe insula Tumbatu, să luaţi în calcul şi echipamentul de snorkeling. Bariera de corali care înconjoară insula este minunată. În timpul refluxului, în apropiere apare o limbă de nisip, care se transformă pentru câteva ore în expoziţie de stele de mare. Fix când am acostat aici, a ieşit soarele şi băieţii au explorat-o câteva zeci de minute.
Ne-a plăcut mult experienţa acestei zile şi interacţiunea cu băştinaşii Watumbatu, o comunitate, parcă, din altă lume. Şi când zic „ne-a” îi includ şi pe băieţii noştri de 11, respectiv 13 ani, care, nu numai că nu s-au plictisit, dar i-am simţit curioşi şi dornici să afle cât mai multe informaţii noi. Explorăm lumea în 4 de când erau foarte mici şi ne bucură tare să vedem rezultatele. Zanzibarul autentic înseamnă mai mult decât plajă în paradis. Îndrăzniţi să-l descoperiţi!
Povestea fabuloasă a uşilor din Stone Town, o puteţi citi aici.